Scrijelind in liceu

                                  

Era noiembrie dar dimineaţă. Ceaţă…Gara era aceeaşi chitară. Mircea stătea pe banca noastră. Stătea tăcut, nemişcându-se, parcă cu privirea spre gânduri. Reproşam îmbulzeala vaporilor. Mă înceţoşa. Mă trezisem mai mult decât  rece  şi nepăsătoare. Acum îmi auzeam tâmplele în ecoul gării. Vuiau. Poate vorbeau. Îmi promisesem să tac, dar respiraţia mă trăda. Simţeam timpul mai adânc decât secundele şi totuşi trăiam. Ştiam că nu-mi va vorbi chiar dacă aseară fusese perfect … chiar dacă acum ştiu că mă aştepta.

-De ce taci?

Înghite în sec şi continuă să-mi întunece vederea frământând degetele neliniştit. Mă razăm de umărul băncii. Cinci minute – tace! Un sfert de ora – tace! De ce m-a aşteptat dacă nu-mi vorbeşte?!

Tot mai profund auzeam: “Trenul spre … în cinsprezece minute.” Mă concentram în zadar dar tot nu înţelegeam destinaţia. Şi vântul răscolea prin părul meu.

Se ridică. Plecă. Mă priveşte sec. Urcă grăbit parcă ar fugi. Neaşteptând să văd trenul plecând m-am repezit să răcnesc:

-Stai!

Mircea era mult prea ocupat să-mi audă cuvintele. Dar mereu era cum doream. Erau momente când îl simţeam prea perfect. De ce acum mă lasă să-i reproşez asta? De ce mă îngrozeşte cu tăcerea? Şi totuşi de ce pleacă? Acum jucam rolul “Cătălinei” iar el “Luceafăr”. Atitudinea lui îmi reproşa: “De ce ceri prea puţin?”.

Trecu mai bine de jumătate din ceasul meu. Nervoasă dau să-mi aprind ţigara. Chibritul îmi făcea în ciudă. Gândeam la vorbele lui de la cină … “ Iartă-mă, o să înţelegi mâine, sunt nebun să fug de tine.” Acum îi înţelesesem rostul. Toate răspunsurile pe care le intuiam mă conduceau la banalul “de ce?”, dar un lucru era clar: mă abandonase probabil pentru că pasiunea pentru cai era mai mare. Probabil s-a întors la competiţii, probabil sunt prea puţin pentru idealul său.

Începusem să depăşesc momentul abia atunci când mi-am găsit o slujbă, când m-am mutat într-un apartament cu chirie, chiar în centrul oraşului. Avea doar două camere, dar era destul pentru singurătatea mea. Trecu jumătate de an, dar devreme pentru altceva decât cărţi. Lucram la biblioteca sectorului unu, mă afundasem în scrieri bacoviene, chiar începusem să scriu proză vulgară. Chiar dacă în fiecare zi treceam prin gară, odată gara mea şi a lui Mircea, acolo unde era banca noastră, doar a noastră, încercam să mă prefac că mi-e străin locul. Era deja aprilie. Ciudat. Înfloreau pomii. O după-amiază plăcută mă surprinde în gară. Cu cât mă apropiam de bancă mintea îmi juca feste. O stranie senzaţie mă făcu să retrag doi paşi. Acum îmi dau seama că nu mă schimbasem deloc. Rămăsesem aceeaşi, dar mai enigmatică. Îmi era dor de nebunul meu. Lumini, umbre, verde bolnav şi muced. Simţeam că mă contopesc într-o pictură. Fără să realizez mă aşez pe bancă. Scarţâia. Viteză, sunet, grabă, veridic şi închipuire. Ca o bestie retez din farmec nelăsând amintirile să mă ducă cu zăhărelul.

Apoi, ca de obicei, m-am dus la madame Bizare să savurăm cafeaua. Incepuse să vorbească despre evenimentul la care tocmai fusese invitată. Îmi povestea despre tipul care dăduse gata un tort de o sută de kilograme, ca să nu mai zic de pahărelele de cristal pe care le zdrobise cu dinţii. Făcea vrăji, franţuzoaica! O ştiam eu, dar acum era ciudată…

-Anne, ce mai ştii de Mircea?

-Nu e bună cafeaua, sau ce?

-A trecut destul timp de când nu mai vorbeşti de el. Sau l-ai uitat?

-Prefer să iau aspirină, decât să vorbesc despre un ciudat.

-N-ai înţeles încă? Cărţile mi-au arătat aseară valetul de treflă. Acum înţeleg! şi scoase un album. Erau fotografii pe care le văzusem, cu Leonora, fiica

ei , aviatoarea. La sfârşitul albumului – o imagine cu un tip serios. Madame scoate fotografia şi zice:

-S-a schimbat mult! Pare un actor. Nu e deloc sărac în cuvinte. Anne, a fost aseară la ceai. M-a întrebat de tine. Ţi-a citit proza. Vrea să… doar să îţi vorbească. Ar trebui să accepţi … poate are o explicaţie! Fă-mi pe plac şi te scutesc un an de chirie!

- Cine e străinul? Madame îmi înmânează fotografia. Mircea!!! M-am bucurat, tremuram, era el. Am rămas cu gura căscată, mi s-a tăiat răsuflarea. N-am îndrăznit s-o trag de limbă atunci. Am ameninţat-o. Am strigat-o pe un ton poruncitor. Opreşte vraja! Încetează! Nu merge! O să-mi întorci lumea pe dos!

Am plecat în grabă, de parcă eram la competiţia naţională de atletism.      Mi-am pus graniţe să nu plâng. Mi-am însuşit poza fară să gândesc. Citeam pe chipul lui regret. Mă îngrozeam doar la gândul că Mircea mă vrea iar. Îmi era teamă. Dacă mă parăsea iar?! Ştiam că mă va cuceri iar, cu farmecele lui. Madame Bizare era nimic pe lânga el. Trecuse destul timp încât să pot  accepta o nouă dezamăgire. Hotărâsem să mă refugiez la mama la ţară, să las biblioteca.

Şi acum  ştiu, era duminică dimineaţa căci se auzeau clopotele de la catedrală,  când eu făceam bagaje. Îmi suna telefonul. Răspund artificial:

-Da!

-Ce înţelegi tu prin “Da!”? Bună Anne! Uite, te-am sunat, am nevoie de proza ta. O doreşte cineva, se poate publica, îţi dai seama cine eşti?

-Dar..

-Haide repede la bibliotecă!

Nici măcar nu mi-a lăsat spaţiu de “nu!”. Îmi era destul de ruşine de pasul pe care urma să-l fac. Maria m-a angajat la bibliotecă fară prea multă stăruinţă iar acum eu ce fac?  O să-i duc registrul cu paginile mele şi apoi o anunţ că trebuie să plec că mama e bolnavă. Atâtea minciuni doar pentru cel care mi-a strivit visele, Mircea. Îmi era ruşine de mine, mereu ieşeam pe uşa din faţă, iar acum minţeam. Nici prin gând nu mi-a trecut că Madame Bizare s-a văzut cu Maria. Franţuzoaica, cu vrăjile sale în care începusem să cred, era şi ea la bibliotecă.

-Bună dimineaţa! Am adus ce mi-ai cerut Maria, dar regret că trebuie să plec la mama, e bolnavă.

-Anne, zise madame Bizare, de ce încerci să fugi? Un an fară chirie pentru tine e puţin? Şi aspirina are rolul ei! Nu-mi încurca borcanele. Ţi-am făcut cafeaua aşa cum îţi place şi am pus şi lapte, ţi-am respectat ciocolata amăruie ca pe un dar de preţ, acum de ce fugi? Lasă orgoliul, doar nu eşti rac să dai înapoi!

Mi-am făcut cruce şi am trântit registrul!

-Nu  pot să cred! Ţi-a oferit bani  ca să mă convingi? Mai bine mănânc o lămâie  întreagă. Mi-e silă de gândirea ta! 
          -E fiul meu! Nu te prosti! Înţelege-mă şi iartă-mă!

Replica dânsei veni ca o bombă, ca şi cum după un an de femeie vegetariană aş fi mâncat carne crudă.

Am ieşit pe uşă plină de nervi. Îi povestisem tot. Ştia de ce mă părasise Mircea, ştia tot despre el şi mă chinuia cu întrebări de genul :”Ce mai  ştii de el?” etc…Nu-i fusese milă de mine? Mă minţise că-l întâlnise la ceai şi ce tupeu!!! Ascunsese fotografiile cu Mircea, mi-o prezentase doar pe Leonora. Acum înţeleg de ce Mircea nu vorbea de mama lui. Probabil îi era ruşine.

Vrăjitoarea îmi controla viaţa fară să ştiu! Şi acum vroia să-l întâlnesc ca să-mi arunce în faţa relaţia lui cu Maria. Ar fi renunţat la banii pe care îi lua de la mine pe chirie doar ca să îmi vadă reacţia. Acum realizez că madame nu mă ţinea în chirie  doar de dragul banilor şi nici Maria nu mă angajase la bibliotecă degeaba. Complotau. Avea şi un glob de sticla despre care mereu îmi zicea: ”Ăsta îţi face cafeaua.”. Eu nu înţelegeam. Ce naivă! Avea un batic mai ciudat, şi casa era cam întunecoasă. Dar lăsam asta pe baza gusturilor fiecăruia. Îmi dădea în cărţi şi îmi garanta că tot ce-mi zice e adevărat. Începusem să cred în vrăjile ei atunci când îmi găsisem slujba la bibliotecă, când în fiecare după-amiză o vizitam pentru a savura cafeaua împreună. Mi se părea o femeie “dotată” cu puteri supranaturale, fiindcă stingea becul pocnind din degete. Niciodată nu reuşisem să înteleg de ce iese doar seara în oraş. Chiar dacă ghicea în cărţi, şi făcea tot felul de mişcări inexplicabile o acceptam aşa. Era madame Bizare, confidenta mea, care m-a văzut ca pe o păpuşa pe care o înţepi cu ace şi n-o doare. Acum mă durea mai mult ca oricând. Era mama lui Mircea, şi îşi testase puterile pe mine. Asta devenise pentru ea satisfacţie. Numai călare pe matură aş mai vrea s-o văd pe madame.

Dezgustată de tot ce mi se întâmplase am plecat la ţară, departe de zgomotosul Bucureşti. Timp de un an m-am afundat în grădinărit. Mă înţelegeam cu mama mai bine ca oricând. Din fericire nu aflase de păţania mea, chiar mă vedea fericită. Îi îndrugasem o altă poveste, cum că Mircea e plecat cu studiile în Franţa şi că la întoarcere ne căsătorim. Acum ştiam totul despre flori şi cai. Doar caii îmi aminteau de Mircea. Fumam pe ascuns, căci mama nu-mi permitea asta. Şi asta îmi amintea de el. Îmi spunea în fiecare zi să renunţ la tutun, dar eu parcă anumea făceam. Ochii lui puteau doborî o femeie de la treizeci de paşi. Zâmbetul lui te fâstâcea. Straniu e că încă îl iubeam, dar tot nu renunţam la tutun. Aveam atâtea flori şi Mircea nu-mi oferise niciodată un trandafir! Jurasem pe toate ciocolatele din lume că îl voi uita.

Aici eram obligată să împart totul cu mama. Ea se îmbolnăvise. Am hoinărit prin spitale luni de zile, tratamente îndelungate şi în zadar. În ultima perioadă nimic nu-i alina durerea, îşi pierduse chiar memoria. I se depistase un cancer la sân în ultimă faza. Cu fiecare secundă mă sfârşeam odată cu ea. Parcă mă simţeam vinovată. Minciuna care am folosit-o ca pretext să scap de “calvar” a devenit  adevăr. Chiar a devenit realitate, o realitate pe care nu ştiu de ce v-o împărtaşesc. Mi-a fost mult prea greu să fac faţă acestui destin stupid.

Obligată de împrejurari m-am intors în Bucureşti. Mă hotărâsem să reiau studiile la Psihologie, dar în acelaşi timp să lucrez. Era ciudat. Făceam psihologia şi rezolvam problemele tuturor, dar eu însămi aveam nevoie de un psiholog. Auzisem despre comportamente deplasate din cauza traumatismelor din copilărie şi fără îndoială eu eram un caz. N-am îndrăznit să mă întorc la doamna Maria, asta din două motive. Principalul motiv ar fi să nu îl întâlnesc pe Mircea, care din câte auzisem devenise apropiat al Mariei, chiar intuiam că ar avea oareacum o relaţie, iar mai apoi ca nu cumva să fiu repinsă de aceasta. M-am angajat la jumătatea semestrului doi, când îmi pregăteam lucrarea de licenţa. Lucram la ziar, scriam    articole despre tot ce mi se părea interesant, despre problemele de actualitate şi mai ales despre cancer. Ceea ce scriam erau modele de claritate şi probitate ştiinţifică. Acolo întâlnisem un bărbat, şi pot să zic că aveam o relaţie de amiciţie. Pentru el era ceva mai mult. Îi povestisem totul şi devenisem apropiaţi, dar eu eram nestatornică. Nu promiteam nimic şi mi se promitea tot. Nu-mi neglijam serviciul, nici prietenii pe care mi-i făcusem, doar că uitam de Aurelian, bărbatul ce se purta cu mine ireproşabil. Îmi povestea despre iubire, dar eu nu înţelegeam nimic sau mă făceam că nu înţeleg. Îmi fragmentam proza pentru a o publica în ziar fără a fi atentă la vorbele lui. Eram înconjurată de lumea care, probabil ţinea la mine, dar eu eram prea superficială.

Într-o seară Aurelian m-a întrebat:

-Crezi că mă iubeşti îndeajuns încât să renunţi la amintiri?

-Nu crezi că eşti un bărbat prea fin să întrebi asta?

Subiectul revenea tot mai des în discuţie iar eu îi răspundeam flegmatic.

Mă afundasem în muncă, ajunsesem redactor-şef la ziarul “Naţionalul” până când l-am neglijat de tot pe bietul Aurelian. Mă iubea dar m-a părăsit, săturându-se de mofturile mele puerile. Nu am avut nici o reacţie, doar că am observat o diferenţă: trebuia să gătesc eu, şi găteam îngrozitor. Între noi nu fusese decât o dragoste simpatetică, fără implicare pasională.

În timpul liber mergeam la cabinetul doamnei Tamara, unde am reuşit să depăşesc depresia după moartea fulgerătoare a mamei. Pot să zic că mă regăsisem, aflasem că madame Bizare murise, cu tot cu vrăjile ei. Câştigam destul de bine şi începusem să-mi renovez casa de la ţară. Îmi luasem licenţa şi prin eforturi mari mi-am deschis un cabinet particular de psihologie. Îmi împărţeam timpul între ziar şi cabinet. Reuşisem să îl înţeleg pe Mircea, ajutându-mă de multiplele cazuri ce le-am avut. O femeie pretindea că soacra îi făcea vrăji şi se certa mereu cu soţul. Doar copiii îi mai legau. La un momendat soacra a murit, dar procesul de divorţ încă nu se terminase. Soţii s-au împăcat, dar femeia a rămas cu unele “sechele”: îşi visa macar o dată pe săptămână soacra. Faptul că a venit la mine m-a făcut să realizez că madame Bizare a fost de vină de despărţirea mea de Mircea. Acum îmi aminteam cu plăcere de Mircea. M-au legat de el gravitatea cu care privea viaţa şi pasiunea pentru cai. Mai târziu am înţeles că dăruirea lui era totală şi nu mai era loc pentru nimeni si nimic. Acum încercam să-i găsesc scuze, să-l pot ierta. Îl iertasem, cred. Începusem să-l caut.

Ştiam că e profesor, făcea ceea ce îi place. Era un om al gândurilor şi al cărţilor. Sagacitatea sa întrecea limitele convenţionalului. Momentele sale de furie erau teribile, dar avea suflet bun. Pe lângă participările multiple la hipism, îşi umplea timpul cu şahul. Probabil îi compensa singurătatea, căci Maria îl părăsise pentru un pictor. Acum poate mă înţelegea. Activa la clubul celor mai buni şahişti de doi ani, dar nu voia să câştige niciodată, chiar dacă arăta mutarea corectă a nebunului pentru a fi  şah mat. Din acest motiv nimeni nu-l înţelegea. Îi plăceau verdele şi portocalele. Aşa îmi explic de ce  fructiera mea are mereu portocale. Probabil încă îl aşteapta. O parte din mine îl aşteapta, dar orgoliul era prea mare.

Simţeam că în curând îl voi întâlni. Noaptea visam tot mai des că mă caută şi nu mă găseşte. Nu-i puteam vedea chipul niciodată şi asta mă neliniştea. Îi auzeam doar vocea, sobră şi groasă. Visul mi-l prezenta ca pe o nălucire, ca pe ceva ce e intangibil.

Într-o seară, o parte din colectivul ziarului, fuseserăm invitati la o deschidere de carte. Lara Rossinni îşi publica prima carte, ”Aventură nocturnă”. Printre miile de invitaţi, spre surprinderea mea, am întâlnit-o pe Maria. Se schimbase enorm, şi toate astea le datoram timpului. Mergea la braţ cu pictorul, a cărui poveste o ştiam deja: Ştefan, bărbat divorţat, cu trei copii, în căutare de tandreţe. Îl vedeam mult mai interesant de artă decât de Maria, femeia ştearsă de la bibliotecă. Acum simţeam repulsie faţă de ea, cât timp lucram la bibliotecă şi îi vorbeam de Mircea o vedeam cum i se lumineaza faţa. Se îndrăgostise de el din povestirile mele, pentru că eu făceam din Mircea tot ce îşi dorea o femeie. În adâncul meu eram multumită, pentru că viaţa i-a dat exact ce a meritat. Subit devenise pasionată de pictură, deşi nu ştia să deseneze un cub, nici să aprecieze un tablou, ce să mai zic de culori?! Se îmbrăca groaznic pentru gusturile mele. O vedeam fericită, dar lumea vorbea altceva. Oricum ea păstra foarte atent aparenţele. Îşi manifesta afecţiunea faţă de Ştefan prin mângâieri destul de ostile pentru un bărbat decent. Am îndrăznit să întreb de Mircea:

-Ce mai ştii de Mircea? E căsătorit?

-Adică… nu i-ai simţit umbra? Te caută de ceva vreme, a aflat unde te poate găsi, dar nu îndrăzneşte să îţi vorbească. Şi asta pentru că, de cele mai multe ori, cu cei cu care porţi o discuţie îi faci să se simtă inferiori ori nu le dai ocazia să-ţi vorbească. În ciuda divergenţelor dintre noi am rămas prieteni. Întotdeauna am ştiut că te-a iubit, iar după ce a murit madame Bizare l-am părăsit. Cu alte cuvinte vraja a dispărut. Eu îmi doream altceva de la viaţă. Doar literatura ne mai lega şi busuiocul lui madame Bizare. A fost o copilărie. Şi în plus era mult prea perfecţionist pentru mine, nu îşi putea ierta nici cea mai mică greşeală. Era prea pretenţios cu camăşile, iar eu nu aveam timp de aşa ceva. Începuse să le calce singur. Şi în plus mă deranja că dedica mai mult timp facultăţii decât mie. Răbdarea lui mă scotea din pepeni. Efectiv nu aveam cu cine mă certa.

Tot ce îmi povestea Maria nu îmi era străin deloc, dar mă prefăceam surprinsă, chiar dezinteresată. Îl cunoşteam destul de bine pe Mircea încât să îmi poată schimba ea părerea. Ştiam că e acaparat de tot ceea ce ţine de litere, pentru că tocmai asta ne-a legat. Îmi doream să ştiu dacă s-a schimbat măcar puţin, dacă e mai serios, dacă e capabil să-şi explice deciziile adolescentine. Ştiam că traieşte viaţa pasionant şi pasionat, aspirând la cel mai înalt piedestal.

-Interesant volumul, zise Maria, dorind să schimbe subiectul.

-E prea puţin din ceea ce simt eu! Nu e de ajuns să scrii ceva, trebuie să simţi ce scrii! dorind s-o articulez puţin, pentru că totuşi fusese cu Mircea, singurul om care m-ar fi făcut fericită.

-Păi, ca bibliotecar de atâţia ani ştiu să apreciez o carte destul de bine.

-Un simplu bibliotecar, nefericit pe deasupra, nu poate să-şi dea seama de adevărata valoare a unei scrieri de dragoste, pe când eu scriitor a şapte volume de proză despre iubire şi redactor-şef al ziarului „”Naţionalul” pot aprecia cum se cuvine ce exprimă Lara.

M-a cuprins o dulce satisfacţie când am facut-o să se simtă oarecum inferioară. Îmi era de ajuns să o las fără replică. Am fost destul de răutăcioasă pentru caracterul meu, dar simţeam că explodez de mânie când o vedeam gesticulând  ca un politician. În fond vorbea mult dar nu zicea nimic.

M-am hotărât să plec, căci acasă mă aştepta prichindelul verde, papagalul meu. Mă îndragostisem de penajul lui şi aveam grijă de el la fel de mult ca de manichiura mea, niciodată franţuzească. Când dau să păşesc pe scări, simt  cum de braţ mi se agaţă o mână.

-Aşteaptă! Iartă-mă!

Pulsul inimii crescuse, simţeam că picioarele îmi alunecau, şi că sufletul mi-e ghem. Era Mircea. Chiar Mircea. Doamne! Mircea! Am dat să cobor o treaptă, dar un gest necontrolat m-a împiedicat prompt. A oftat adânc, de parcă nu mai respirase de ani buni şi mi-a mărturisit că mă urmărise pe tot parcursul serii. Stăteam cu privirea aţintită spre pantoful lui, care nu-şi schimbase numărul, numai stilul, nereuşind să-i întâlnesc privirea. M-am bâlbâit ca un adolescent de parcă mă luam la întrecere cu papagalul meu. Scoteam sunete necontrolate, de bucurie. Eram prea emoţionată, toată puterea mea parcă coborâse pe scări. Îmi doream să-l strâng în braţe, să-i zic că mi-a lipsit, dar voiam prea mult pentru momentul ăla.

-Te iubesc, Anne! Te iubesc aşa cum trebuie să iubim: cu disperare.

Am început să plâng, să-l măsor din cap până-n picioare ca un necunoscut. Desluşeam o siluetă impunătoare demnă de respect un bărbat în toată firea de o exigenţa tulburătoare cu vestimentaţia sa.Îmi zâmbea în colţul gurii,un zâmbet perfect.Îmi neteza părul strângându-mă uşor în braţe .

-Oh, ai învăţat să ierţi şi să fii iertat? Ai învăţat asta departe de mine, pentru că te-am iertat deja.

Mircea nu a ezitat nici o clipă să-mi sărute fruntea, invitându-mă la cafea.

-Mircea, ţi-am făcut o nedreptate. Am crezut că te iubeşti numai pe tine, că eşti destul de egoist pentru un adolescent necioplit, dar mai târziu am înţeles. Mama ta era de vină…

-A..

-Ştiu, ţi-a fost frică! Ţi-a impus să pleci! S-a jucat cu sentimentele noastre. Probabil de asta mi-ai ascuns că madame Bizare e mama ta. A avut sânge rece de francez. M-a amăgit cu cafeaua de la ora cinci. Mi-a secat sufletul când mi-a mărturisit că eşti fiul ei. M-a făcut să cred că tot ce a fost între noi de fapt n-a existat. Mai târziu am înţeles, că tot ce ai făcut a fost spre binele meu. Madame ar fi fost sfârşitul meu, al legăturii mele cu o viaţă liniştită. Ţi-am dedicat proza, după ce am aflat de moartea lui madame Bizare m-am interesat de tine… ştiam fiecare pas. Îmi pasă…te iubesc!

Totul mi se părea ca un vis. De  şapte ani nu mai băusem cafea á la Mircea. Toată noaptea am vorbit. Eram uimită de stilul în care îşi aranjase apartamentul. Parcă împrumutase din imaginaţia mea perdelele alea verzi. Era un verde liniştitor, asa cum e frunza. Ştiu doar că am adormit în braţele lui pe canapea, uitând de papagalul meu. Era mai simplu decât aş fi crezut. Dimineaţa mă privea cu ochii mari de parcă ar fi vrut să păşească în sufletul meu. Dar nu era nevoie de asta. El era deja sufletul meu. Eram atât de apropiaţi de parcă tot timpul am fost împreună. Psihologul din mine îi urmarea orice gest, găseam în orice privire prilej de zâmbet. Un bărbat serios, cu privirea iubăreaţa, dornic de mine.

M-am speriat când a zis:

-Plec!

Era 06:45 şi am închis ochii crezând că fu doar un vis. Dar nu a fost aşa. Era real şi eu credeam că el iar pleacă. Într-adevăr trebuia să plece … dar la facultate. Ţinuta şi principiile lui nu-i dădeau voie să se abată de la programul zilnic.

-Anne, poti să rămâi aici, nu vreau să pleci, vreau să fii aici mereu.

Eu am zâmbit delicat, în semn de supunere. Luându-mi telefonul în mână am sunat la ziar, inclusiv la cabinet şi m-am hotarat să rămân la apartament la Mircea. Doream să-l aştept asa cum visam când eram adolescentă: să luăm masa împreună, fructe de mare, iar mai apoi să ieşim , pe aceeaşi uşa, la plimbare. Eram prea fericită ca să mă pot concentra la orice altceva decât MIRCEA. Devenise singurul motiv pentru care Ricky, papagalul a răbdat de foame.

Ştiam că viaţa mea se va schimba. Pe douăzeci şi trei martie am plecat împreună la Veneţia. Era visul meu. Nu reuşeam să nu zâmbesc din orice motiv.

Veneţia era mai tăcută ca oricând. Ştiu doar că a plouat în dimineaţa zilei, când Mircea m-a cerut în căsatorie, cu tot fastul unui astfel de eveniment. Era mai mult decât logic că am acceptat. Mi-a dăruit trandafiri, ca niciodată. Rămăsese cu sufletul unui adolescent, mai romantic decât cerea momentul. Lumânări parfumate, şampanie, şi ce inel! Eram prea fericită pentru un simplu psiholog. Am refuzat ani la rând fericirea în favoarea carierei, dar acum l-am regăsit. Nimic nu mă făcea mai împlinită. Devenisem dependentă de Mircea şi el de mine. De fapt am fost mereu aşa, chiar dacă viaţa nu ne oferise prilejul să realizăm asta. Ne-am plimbat cu gondolele chiar dacă apa, pentru el, era un coşmar.  Eram prea fericită că să fiu eu, mă fâstâceam în fiecare mişcare, tremuram când îl priveam pătrunzător. Am stat la Veneţia patru săptămâni şi trei zile, era vacanţă. La sfârşitul lunii august ne-am căsătorit, cât mai intim posibil, dar la Bucureşti. Ne-am ferit de presa din varii motive. Mircea era genul bărbatului ce roşea des, iar această intimitate l-a facut să se simtă mai în largul său.

Eram fericiţi. Ne mutasem la casă, unde spaţiul îţi dădea o siguranţa vecină cu răceala. Aveam gradina noastră, plină de flori. Am început serviciul, fiecare dintre noi. Scriam articole ce îmi dezvăluiau o altă latură. Scriam despre Veneţia, asa cum o văzusem, cum o percepusem. O prezentasem ca cel mai atractiv loc din Italia, chiar dacă Roma o depaşea mult. Pentru mine, era specială. Acolo mă ceruse în căsătorie Mircea, soţul meu.

Îmi făceam timp să-i calc cămaşile în aşa fel încât să fie impecabile, fară cute, cum numai eu puteam să i le calc. Ne plimbam prin parc fară să ne dăm seama de noţiunea timpului. Hoinăream aşa în fiecare seară, de mână, ca doi veşnici îndrăgostiţi. Nu ezita să-mi recite poezii, sau să mă sărute de câte ori simte asta. Acum ne găsisem o altă bancă, dar tot a noastră. De fapt acum nu prea conta locul, important e ca era cu mine.

Timp de trei ani totul fusese perfect. La un moment dat Mircea a plecat la Paris, trimis al facultăţii la un eveniment de mare anvergură. Două săptămâni am vorbit la telefon încontinuu. Într-o seară am fost sunată, de un domn, care mi-a zis că Mircea a suferit un accident de maşină. Am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare. Tremuram şi plângeam, neştiind în ce direcţie s-o iau. Am plecat la Paris. Cu ajutorul lui Ionuţ, un coleg de-al său am reuşit să dau de Mircea. Ajunsă acolo doctorul, muscându-se de buza, mi-a spus:

-       Ne pare rau! Tocmai…

-       E imposibil! Mircea!!!!!!!

Am leşinat  şi timp de trei minute nu am ştiut ce se petrece. Când mi-am revenit, partial, mi s-a spus că Mircea a suferit o hemoragie internă, că sângele i-a inundat tot corpul. Nu am fost în stare să scot nici un cuvânt. Plângeam fară oprire. Mi-a fost de ajuns să-l văd întins încât să leşin iar. Parcă simt şi acum gustul de lamâie pe buze, în încercarea lui Ionuţ de a-mi reveni. Nu mai aveam pentru ce trăi, viaţa mea luase o întorsătura gravă. Undeva acasă, îmi răsuna:

-       Condoleanţe!

Şi râdeam fară oprire. Era un automatism necontrolabil. Sigur viaţa mă dorea fericită dar destinul se împotrivea. Nu mi-am putut stăpâni acest râs pană când am realizat că mă pierd. O ironie franţuzească, de data asta ieftină. Moartea lui Mircea era o gluma de prost gust, dar totusi eu râdeam. Nu reuşeam să plâng în prezenţa nimănui. Începusem să-i duc flori. Rătăceam pe străzi nestingherit. Aiuream. Vorbeam singură, căutand explicaţii, motive doar pentru a merge mai departe. Fericirea fu prea scurtă. Oare nu aş fi meritat să fiu fericită? M-a lăsat într-o mare de întuneric, într-o casă îngrozitor de mare pentru o femeie, acum singură. Lumea vorbeşte că orice minune ţine trei zile, dar minunea mea a durat trei ani. Trei ani în care viaţa mea nu avea pretenţii. Seara adormeam în braţele lui şi mă trezeam la fel. Era prea frumos. Acum beau aceeaşi cafea, prost făcută de mine.

Probabil l-am iubit în trei ani cât l-aş fi iubit o viaţă. I-a fost destul atât? Chiar dacă acum trăieşte undeva sus, eu îl iubesc şi în fiecare noapte ii simt lipsa. Dimineaţa parcă îl simt cum păşeşte, şi îmi miroase a cafea.

-De ce acum nu eşti la fel de sociabil? De ce nu-mi răspunzi? Nu te prefă că nu mă auzi! Răspunde-mi!

Lumea mea se sfârşise. Începusem să scriu articole tot mai slabe, fară sens. Psihologul din mine nu vedea nici o soluţie, ba chiar îmi întunecam mintea cu cele mai uraâte închipuiri. Am demisionat, şi cabinetul i l-am lasat Elenei. Era prea crud pentru mine să-mi continui viaţa acolo unde puteam observa în orice minut o parte din Mircea. M-am mutat la ţară, unde aveam trandafiri, lalele rosii, zicea lumea, dar eu le văd negre. Totul mi se pare gri şi întunecat. Mereu privesc spre poartă parcă în aşteptarea cuiva. Mama şi Mircea. Ce am avut mai de preţ nu mai am. Vreau şi eu acolo sus. Aici e prea multă înăduşeala. Nimic nu mă mai leagă de pământul ăsta pe care calc mereu strâmb, niciodată drept sau cu rost. Ştiam că orice dragoste tranverseză temperaturi diferite dar la mine tot era sub zero grade.

Începusem să scriu versuri pe orice-mi ieşea în cale. Îmi adunam gândurile doar ca să le împrăştii pe hârtie:

“Am vrut să cunosc acel ceva ce te înalţă

şi am cerut prea mult

am căutat drumul spre cer

dar nu mi-ai dat aripi să zbor”

Niciodată nu mai văzusem atâta negru. Dacă aş picta viaţa mea m-aş folosi de un tăciune fierbinte. Drumul era mai drept ca niciodată. Fară ocolişuri, fară hopuri. O traiectorie prea dreaptă pentru o supravieţuire uşoară. M-am izolat de lume, într-un colţ al copilăriei mele, împreună cu papagalul, ce-mi aminteşte de perdelele lui Mircea.